,,Musculițele și Melcul” de Virginia Stanciu

Pe o masă chiar afară,
La umbră, în plină vară,
Două negre mușculițe,
Dintr-o pară abia ieșite,
Au găsit din întâmplare
Vinul rămas prin pahare
Și, fiind cam amatoare,
Se cinsteau fără încetare,
Cunoscută fiind bine
Reclama lor de bețive!

Dar, deodată, s-au mirat,
Ce-au văzut le-a deranjat:
Melcul căra în spinare
Casa lui printre pahare.
Ba, mai mult, s-a și urcat
Pe unul mai încărcat,
Urmărind în disperare
Vinul roșu la culoare.
Mușculițele uimite
Au strigat: - Fii cuminte!
Noi, clondim de mititele,
Știm să nu avem belele!
Dar tu, dacă ai să bei,
Să nu-ți faci un obicei!

Ne-am băgat și noi în joacă,
În oțetul de la boască
Și-am ajuns să fim prezente
Unde mustul încă fierbe.
Dar cum melcul nu aude
Și nici bine nu prea vede,
Fără să aibă habar
A sorbit tot din pahar.
Și când l-a terminat,
A ajuns criță de beat,
Adormind direct pe masă,
Fără să mai intre-n casă.

Mușculițele uimite
Se uitau nedumerite
Și le-au spus la clienți:
- Trebuie să știți când beți,
Măsură în voi să aveți,
Că alcoolul, chiar de-i dulce,
Nu se știe cum te duce.