am fost întotdeauna mai băiețoasă,
îmi plăceau cuțitele
de fapt,
îmi plăcea să mă joc cu ele
și de-aceea știam să le ascut,
știam să le mânuiesc,
știam să mă tem de ele

mă jucam cu cei de seama mea
pe rând le împlântam în pragul casei, în tocul ușii,
în pământ,
desigur pământul trebuia să fie ușor umed,
le împlântam și în nucul mare, care făcea fructe rotunde,
cu coaja moale

uneori jucam singură,
în podul șurii,
îmi exersam îndemânarea aruncând cuțitul în grinzi până oboseam
și apoi mă afundam în fânul moale ca într-un nor cu miros de sânzâiene
iar uneori mă prefăceam că nu știu ce fac,
mă prefăceam că-mi tai craca de sub picioare
și cădeam râzând, între straturile cu ceapă
sub ochii bunicii
ostoaie-te tu copilă, că ți-i tăie vro mână!

dar e mult de atunci,
pământul s-a uscat sub tălpile străine,
nucul a murit în picioare, gârbovit de vremuri stranii
și toate pragurile
și toate ușile închise au rămas însemnate
cu ideogramele jocului meu
de-a cuțitul

acum mai tai doar rareori câte ceva,
uneori adânc în carnea memoriei,
iar alteori ceapă