,,Cioara și coţofana”, de Virginia Stanciu

Într-o urmă de copită,
Un ciob mic de oglindă
Sclipea tare în soare
Ca un glob de sărbătoare.
Când o cioară amatoare
De obiecte lucitoare,
Bucuroasă de trofeu,
Vrea să-l ia, că nu e greu.
Însă pe neașteptate
Veni coţofana în spate.
Hoață și cu mult tupeu,
Zise: „Ăsta-i pentru muzeu.
Dă oglinda, îmi trebuiește,
Ție nu îți folosește.”
Cioara mirată i-a spus:
„Caută-ți un alt produs.
Suntem rude, nu știi oare?
Vezi că-i altceva în cărare.”
Însă cotofana hoață
Nu renunță, nu se lasă
Și îi spune s-o convingă:
„Vrei să te vezi în oglindă?
Neagră cum ești în fulgi,
Te sperii și ai să fugi,
Că precis te ia teama
Dacă îți vei da seama.
Uită-te la tine acum,
Nu ne asemănăm oricum.
Sunt harnică, vorbitoare,
Strâng pietre de culoare
Și unde mă oglindesc,
Imediat mă recunosc.”
Dar eu te-aș întreba:
„De ce vrei să ții oglinda?”
Cioara, privind intrigată,
I-a răspuns: „Sunt obligată
Să-i dau cățelului plată,
Fur bobițe și nu mă latră.”
Cotofana s-a uimit:
„Ai trăit doar din ciordit?
Și acum te-ai pocăit?
Sau îmi spui să te fălești?
Nu te cred, tot cioară ești!”
Coţofana nu concepe
Recunoștința ciorii cu obiecte!