Zugrăveam cu antimucegai
odaia minții mele
o cameră albă, fără ferestre,
unde frica era ordonată,
iar dorul de viață, împachetat.

Straturile de optimism,
puse peste temerile scrijelite în pereți,
ca o pătură peste o rană sângerândă,
le-au ținut calde.

A fost nevoie de o extrasistolă,
de o rătăcire a ochilor tăi
în sufletul meu,
de o aruncare de zar
cu șansă infimă
să fiu văzută
așa cum mă știam.

Și iată-mă,
cu anii de acum și sufletul de copil,
jucând șotronul desculță
pe asfaltul încins.

M-am mutat în camera noastră,
cu ferestre largi
spre viața pe care nu o putem trăi.

Cu săculețul meu inscripționat,
plin de pijamale de grupă mică,
în fața unei ecuații de gradul doi
care întreabă retoric :

cum se trăiește
umplut
pe jumătate?