Striga poetul,
în timp ce umbra lui prelungã
drum îşi croia prin mãrãcini:
„Pregãtiţi-vã urechea cu grijã!
La firul ierbii!
Aplecaţi-vã şi ascultaţi:
arpegii îngereşti rãsunã,
acorduri minore
în trison
ale vântului
le rãspund.
Do major - cerul,
la minor - pãmântul!

Cuvintele nu mai sunt.
De mult nu mai sunt!
Aşteaptã cuminţi
dincolo de poarta de gheaţã a cetãţii,
în pustie.
Cine va topi gheaţa, cine va mai da forţã cuvintelor?
Raza de dincolo de nori?
Sau cea de dincoace de inimi?
Va strãpunge cineva întunericul
ca sã elibereze cuvintele?...
Cine mai ştie?...
Acum, doar tãcere!
Urechea sã vã fie la firul ierbii
şi stavile nu puneţi!
Nu denaturaţi!
Tãceţi, cãci acestea sunt cuvintele din urmã:
Do major - cerul
la minor - pãmântul!
Luna nouã pe cer!
Lunã nouã în iarbã!
Culegeţi-o ca pe roze!
Şi toate tainele vi se vor descoperi.”

Aşa striga poetul,
cu umbra lui prelungã
strãpunsã în coastã
de un mãrãcine.