La casa mea
nu mare, nu frumoasă,
dar plină de respirațiile noastre.

Dimineața intra prin ferestre cu o lumină roșiatică de la atât de multă dragoste
și care nu știa încă pe cine va pierde.

Podeaua scârțâia obosită sub pașii nostrii
ca ai unui animal bătrân care ține minte fiecare junghi

La casa mea
dorința s-a spart în bucăți de vise și nimeni nu le-a strâns înapoi într-un buchet

Au rămas
în aerul greu de cafea de dimineață,
în reflexia cuțitului cu care tăiam merele încet,
în râsul nostru cu care sufocam aerul,
în promisiuni pe care nimeni nu le-a ținut.

Pe atunci eram mai mulți - mai puțini decât nisipul marii.
Dar mai mulți și fericiți
Mai vii
Mai aproape

Camerele erau mici dar universul încăpea în ele.

Credeam că timpul stă pe loc când râdeam suficient de tare.
Dar timpul se mută din oameni în obiecte, și din obiecte în amintiri.

În masa care ne-a suportat coatele,
până picioarele treptat i-au cedat.

În pereții care ne-au auzit vocile -
fiecare înjurătură,
fiecare sărut de noapte bună,
fiecare geamăt de placere;

În ferestrele care au văzut cum plecăm unul câte unul,
până când și ele s-au umbrit de la atâta praf

Apoi a venit ziua aceea. Aveam cincisprezece ani. Drumul era lung și mirosea a helenium și frică.

Casa rămăsese în spate ca un animal cald
gudurându-se fără să știe că urmează să fie părăsit în fiecare iarnă.

Tata stătea la poartă.
Poarta aceea era marginea lumii.

Nu a spus mare lucru. Doar s-a uitat la mine. Lung. Atât de lung încât uneori cred că privirea lui încă nu s-a terminat.

Aerul tremura între noi ca o peliculă veche de film pe care cineva urma să o ardă.

Am pornit, și când m-am uitat înapoi el era tot acolo, mic, nemişcat ca o statuie dintr-un timp care nu mai vine.

Nu știam atunci că lumina din ochii lui se va retrage încet din lume ca orice altă stea căzătoare

Că într-o zi
va începe să caute lucrurile cu mâinile.

Și că,
cu acea imagine va rămâne pe veci.

Că vocea mea va deveni pentru el o formă de lumină.

Drumul pe care am plecat, el încă trece prin mine ca o peliculă care rulează fără oprire.

Și uneori, când închid ochii, văd din nou scena.

Casa 
Poarta 
Tata

Și băiatul acela de cincisprezece ani
care pleacă crezând că lumea începe acolo.

Fără să știe că acasă va rămâne mereu
în privirea aceluiași om care nu l-a oprit
dar nu l-a lăsat niciodată să dispară.

La casa mea
tatăl meu încă stă la poartă în lumina care pleacă.