Ai dispărut în mâlul uitării
Și s-a spart în cioburi griul cerului,
Cuvintele rostite și nerostite
Au devenit ziduri negre între noi,
Cred că ar trebui să îngrop iubirea într-o carte
Înainte să mă retrag în munții tăcerii,
Or să mă însoțească păianjenii vagabonzi
O bucată de drum.
Pe pâinea caldă scoasă din cuptor
E praful gros de două degete,
Din ochii mei cețoşi cad lacrimi
Ca niște iluzii pe sfoara timpului.
Cândva tu ai alergat în fața ferestrei
Și mi-ai făcut semn să tac,
Umbrele plopilor erau negre pe sufletul meu,
Franjuri de nisip îmi curgeau din ochi,
Apoi m-au înconjurat șerpii zile de-a rândul
Abia puteam să respir sub greutatea melancoliei
Și Pământul se pregătea să cadă în gol.
Cum se numește o poezie plină de întuneric,
Te-am întrebat,
Se numește iubire transformată în ură,
Ai răspuns.