Cu gesturi lente își drege rochia —
ca și cum ar potrivi seara pe umeri.
Aerul se strânge în jurul ei
ca un gând care se ferește de lumină.

Usor absent, imi asez cravata.
Pulsul mă apasă mocnit pe tâmple.
Tavanul, complice, tace.

— Spune-mi sincer… mă prinde?

Și întrebarea rămâne între noi,
ușoară ca o monedă
pe care n-ai curaj s-o arunci —
fiindcă pierderea e sigură.

Îmi pipăi curajul prin buzunare,
dar găsesc doar un zâmbet
puțin șifonat de îndoială.
Prea devreme pentru adevăr,
prea târziu pentru o minciună.

Există, vezi tu, momente
care se adună in jurul unei femei:
îndrăzneala care își caută scuze,
vocea care își ascunde tremurul,
și pașii noștri
care se prefac că știu drumul.

Ea rămâne nemișcată —
frumoasă ca o întrebare
la care nimeni nu răspunde.

Iar eu urc încet spre prăbușire,
ca un om care își ține echilibrul
numai din politețe.

Tăcerea, mai bătrână decât mine,
răspunde prima.
Eu doar înclin capul —
prins, ca de fiecare dată,
în fața faptului nerostit.