I
O, ziduri reci ce vă numeați cămin,
Vă las în urmă, praf și amăgire;
Pe un peron de sâmbătă, străin,
Îmi strâng întreaga viață-n mărginire.
Un sac de mână-mi este țara toată,
O selecție crudă, sângeroasă,
Ce lasă-n margini lumea zgomotoasă.
Nu-i lipsă, nu-i sărman cel ce se-arată
Scăpat de chinul orelor vândute,
Ci om curat, cu hărțile pierdute.
II
Aruncat-am oglinzile strâmbe-n care
Mă rătăceam prin ochii celorlalți,
Purtând pe umeri steme de vânzare;
Azi pașii mei nu vor mai fi înalți
În ochii lumii pline de trufie.
Ce ușoară e libertatea pură!
O frântură de timp, o picătură
Smulsă din veacul plin de lăcomie;
Căci am aflat, în praf de gări lăsată,
Că viața grea e doar cea ancorată.
III
Sunt piesa smulsă din cumplitul mers
Al lumii oarbe, sclave-n utilitate;
Bagajul meu, în marele univers,
E scutul contra vremilor uitate.
Pe genunchi îl deschid ca pe-un altar
Și-n el contemplu paginile albe,
În timp ce trenuri trec în lungi mănunchiuri,
Gonind spre nicăieri, în mod zadarnic.
Acolo-i tăcerea, ca un dar,
Păstrată-n sfinte, inutile unghiuri.
IV
Nimic nu am, și totuși am totul:
O ordine divină-n neputință.
Nu merg nicăieri, mi-e drag boicotul
Pe care-l strâng la piept cu suferință.
Când huruitul fioros pornește,
Sufletul meu se simte, sus, întreg,
Privind spre cerul pe care-l înțeleg.
Sunt călătorul ce pe loc sporește,
Un punct pierdut în noaptea ce coboară,
Dar liber, sângerând, ca-n prima oară.
V
Mergi, cântece, pe drumul tău de ceară,
Purtat de vântul serii spre zări îndepărtate;
Nu căuta aplauze în lumea de afară,
Nici milă de la minți de legi legate.
De te-ntâlnește-un om orbit de-a lumii faimă,
Ce râde de valiza și de peronul tău,
Rămâi tăcut, în mândra și nobila ta spaimă.
Tu ești ecoul liber din sufletul ce-a vrut
Să schimbe zgomotul pe cerul mut;
Iar celor ce te-or plânge, șoptește-le solemn:
Nu-i eșec prăbușirea, ci ultimul îndemn.