104.
Am luat cu împrumut această existență
să îmi acopăr ziua starea de demență

la ‘ncheietura nopții ieșită din găoace
să mă dezbrac de mina ce-o port pe carapace

am luat cu împrumut aceste țoale moarte
să-mi scriu cu ele versul, pasul să mi-l poarte

când ziua se îneacă în bezna spânzurată
renasc ca din morminte străină avortată

și îmi cutreier morții, prea morți de-atâta vreme
și viața le redau prin vise și poeme

atâtea morminte în vise stau deschise
cerșetori ai nopții cu brațele închise

cerșetori ai nopții prin oasele-n rugină
împrăștiați speranță, credință în lumină

pământului putred stagnat în pubertate
țoale moarte-n soare și-n beznă fermentate!

închide ușa casei să stăm o vreme-n tihnă
să-mi învelească ceara sufletu-n odihnă

adevărata moarte stă jos și-i înspăimântă
aici cu voi în casă, lumina-mi este sfântă

s-a înecat pământul și moartea nu mai vine
și parcă-s putrezi toți în țoale sanguine

aș mai fi stat cu voi dar la încheietură
zorii își despică lumina-n țesătură

mă-ntorc în trunchiul meu să-mi port în lume pasul
să mă ascund sub mina ce-mi învelește glasul
…
mă voi întoarce când moartea în mine-și drege ceasul.