Ziua mea... Un număr în calendar,
O dimineață oarecare, fără fast, fără decor,
Magia s-a cernut prin degete, s-a stins în van,
Când nu mai ești copil, și timpul devine trecător.

​Atât de normală-i liniștea, c-aproape am uitat
Că telefoanele nu mai sună ca în trecut,
Că cei pe care îi iubeam s-au îndepărtat,
Iar dorul lor în nepăsare sau în timp s-a pierdut.

​Pentru unii nu contezi, ești doar un chip străin,
Alții sunt o mână de țărână, morți de mai bine de un deceniu,
Iar pe cineva drag, chiar azi, cu suflet plin de venin,
L-am coborât în groapă, sub un cer mut și cenușiu.

​Cu fiecare an ce trece, pleacă oameni, rând pe rând,
Memoria lor se șterge, devii un nume tot mai rar,
Din ce în ce mai puțini își mai aduc aminte, tremurând,
Că s-a mai scurs un an din viața ta, în zadar.

​Și-atunci te întrebi, privind în gol, spre asfințit:
Cum e mai bine să sã te duci din lumea asta mare?
Când încă ești iubit, iar oamenii te plâng necontenit,
Sau când fizic exiști, dar te îngroapă o lentă uitare?

​Mai bine-i oare să te stingi când ești în amintiri un zeu,
Iar moartea ta să lase-n urmă suspine și dureri,
Sau să rămâi o umbră ce pășește greu,
Să fii un „astăzi” viu, deși ai fost uitat de ieri?

​Nu-i un răspuns în tortul cu lumânări ce ard mocnit,
E doar o zi normală, cu gust de dor și de pământ.
La mulți ani mie — cel care încă n-a sfârșit
Să caute un sens, chiar și pierdut în vânt.