În fiecare sală de clasă există un ceas. Un ceas al trecutului, al prezentului și a ceea ce urmeaza.

Uneori am impresia că oamenii se aseamănă cu acele ceasornicului. Fiecare secundă câștigată este, în același timp, o secundă pierdută.

Dar, totusi, de fiecare dată dau snooze dimineața
De fiecare dată pierd mai mult de 10 minute dând scroll printre viețile altora cu amintiri înghețate și versiuni uitate
De fiecare dată gândurile devin o prăpastie între ce sunt și ceea ce vreau să devin

Cum îmi spunea o doamnă drăguță cu care împărțeam aceeași scară:
„Nu înceta să zâmbești”

Zâmbesc.

Nu zâmbesc când văd cum oamenii își îngroapă visul
printre ruine nezidite
printre speranțe netrăite
și paradoxuri neclintite

Nu zâmbesc când mamele își poartă greutățile copiilor pe umeri și își cos destinul în țesătura sacrificiului.

Îmi port piciorul pe varul alb al peretelui, cerșind puțină răcire sufletească, de parcă varul mi-ar putea alina vulcanul de griji pe care îl port cu greutate.

Ca două gantere peste care ai mai pus 3 discuri de speranță și ai încurcat curajul cu puterea.

Pierd timpul de 20 de ani. M-am născut mai târziu decât ar fi trebuit și mă gândesc dacă unele începuturi întârzie doar ca să ne învețe cum să nu mai dăm skip din 10 în 10 secunde la episoade memoriale,
că poate de asta întârzii la orice meeting care fuzionează cu anxietatea mea de a-mi dărui prezența publicului.

Pierd timpul de 20 de ani, dar niciodată n-am întârziat la aeroport,
nici eu, nici trolerul meu îndesat până la optimism că va putea trece drept bagaj de mână în pasărea care mă va propulsa în necunoscut.

Adevărul e că mi-e frică să plec, știind că vacanțele mele sunt formate din întrebări retorice despre uși încuiate și plante neudate.

În fiecare loc există un ceas care ne amintește că timpul nu așteaptă pe nimeni și asta mă bântuie la fiecare plecare.