Am găsit azi cheia.

Nu ușa.

Cheia...

Într-un sertar din bucătărie,
între baterii descărcate
și instrucțiunile unui aparat
care nu mai există.

Am ținut-o câteva minute în palmă
și am încercat să-mi amintesc
ce deschidea.

Poate apartamentul acela mic
în care încăpeau două scaune,
o masă și toate planurile noastre.

Poate o cutie.

Poate nimic.

E ciudat cum rămân obiectele
după ce pleacă oamenii.

Lingura preferată.
Un hanorac.
Două cărți neterminate.

De parcă lucrurile n-ar accepta
că cineva a dispărut.

Le găsești peste ani
stând la locul lor,
credincioase.

Ca niște câini
care încă așteaptă la poartă.

Am pus cheia înapoi.
Nu pentru că am aflat ceva.

Ci pentru că unele răspunsuri
nu mai deschid nimic.

Și totuși le păstrăm.

La fel cum păstrăm
bilete vechi de tren,
mesaje,
sau oameni
care nu mai locuiesc nicăieri
în viața noastră,

dar continuă să aibă
o cameră întreagă
în memorie.