Camuflat după ziduri orbite
de atâtea săgeți otrăvite
ce sfâșie diafana mătase
a maladei sfere telurice
un suflet perforat, de emoții privat
pândește un strop de lumină
care în ceruri a rămas suspendat
refuzând să mai pună straie-nțelepte
peste lumea avidă și mult prea haină.

Se adăpostește
până când vastul eter
absoarbe în bulgării lui nestemați
răsfirați pe întreg infinitul
impuritățile și sumbrul din jur
ce cu iz umed și de rugină
contaminează frumosul.

Dar vine și ceasul în care
mantia îngerilor va spulbera
crusta de smoală.
Ziua în care stelele
își vor arunca văpăile
și în umbra ce întunericul
o ține captivă în a sa peșteră.