Acest înger
rugător al meu,
cu chip de om aspru,
înalt în arc-zbor,

acest om cu glas neted,
șoptit dureros
în cânt,
atât de departe
și-aproape de mine mereu,

mă vizitează în gând.

Sau singurătatea aceasta,
doar ea,
mă colindă, mă cheamă,

când eu colind
vârfuri de munți sfinți
și sar văile-adânci
ale curgerii noastre prea repezi
aici, pe pământ.

Brațele
și inimile lipite una de alta
în șoaptă
nu se mai pot recunoaște.

Noi suntem, fiecare,
la marginea lumii,
fără să ne atingem,
fără să ne cunoaștem,
fără să ne îmbrățișăm
sau să ne chemăm,

nici în cânt,
nici în gând.

Ca o înșiruire de note-naripate —
cerul nostru senin,
văzut din copacul-pădure
în care tu ai prins rădăcini.

Apele din urechi.
Păsările din brațe.
Greutatea pașilor prea mari
de care doar tu
te rușinezi.

Căci mă vei fi uitat demult
de-acum, nu-i așa?

Apele depărtate curg mai departe.
Pădurea din noi
se apropie-n gând.

Păsările,
între ele,
aripile nu și le mai pot
cuprinde.

Cântecul nostru susură-n cer
mai departe.

— Zvera End

„Acest înger”
din volumul în lucru „Există îngeri. Poeme pentru oameni singuri”