Iubito, zboară spuma berii ca puful alb de păpădii, în nori se-mbracă sânii verii și timpu-ncepe-a podidi.

Și zboară părul de pe mâță, și cade frunza de pe ram, și fuge borșul din tărâță, și soarele... nitam-nisam.

Se duc și clipele bronzate, și rochiile fistichii,
pleacă și căile ferate spre zări fără vreun pic de gri.

Și zboară clanța de la ușă, și zboară zațul din cafea, se-ascunde focul în cenușă și mobila în cherestea.

Nici dimineața nu rămâne: se-ntoarce-n noapte și în vis, cu dinadinsul să amâne aterizarea în plictis.

Și zboară verdele din iarbă, și mangafaua din Ploiești, și dragostei îi crește barbă, și zbor și eu înspre povești.

Acolo unde apa-i clară, și luna măr, și răul moft, și viața perpendiculară pe funcționarea fără soft.

Și urc pe calul din perete, și zbor de mâine până ieri, fără aripi, fără regrete, nu iau, nici astăzi, prizonieri.

Ca puful alb de păpădie, ca spuma berii de ușor, doar voi fura, din poezie, puterea unui ultim zbor.