Rup puțin câte puțin din nori
Ca dintr-o vată de zahăr pe băț
Să îmi astâmpăr cel mai de preț
Dor al nesfârșitului interior.

Setea divină, apa imaculată pe care
O simt curgând în fiecare celulă din carne
Din care îmi imaginez că pot rupe
Atât cât să mă înfrupt și
Să mă bucur de ea
Ca de arme.

Astfel mereu adorm și apoi mă trezesc
Tot mai setos și tot mai puțin frugal.

Cum în copilărie
Merele coapte din pomi,
Ca dintr-un fuior de vată pe băț
Imaginându-mi-le le doboram
Și mușcam din carnea lor
În timp ce pluteam
Printre nori...

Puțin câte puțin din trupul ei mușc iară
Să îmi astâmpăr pofta de nesfârșire.

Vata de zahăr, înșiruită pe băț,
Îmi este imagine a timpului
De nemurire îmbucătățit
Pe care îl caută fluturii
Noaptea prin lumini
Scânteiați murind.

Reflecții ale trecutului din viitorul
Unde pierim înmulțindu-ne
Golul tuturor adâncurilor
În care ne cad petalele
Florilor ce în carne
Ne înfloresc spre
A muri ulterior.

Mușc din vata de pe băț
Pe care mi-ai dat-o să simt
Cât de dulce este să fiu viu și
Cât de mult, mușcând, să mă bucur...

Gustul ei, de puf de nor,
Are culoarea ierbii de acasă,
Și al vișinelor și al câmpului copt,
Al nesfârșirii de care mă îndepărtez
În timp ce visez că în adâncul ei,
Cu toată ființa mea, mă întorc.