Eu, sincer, nu știam de dumneata
și-n stilul neoclasic, hexametru,
nu-ți pot mărturisi că știu
sau că-mi doresc a scrie...

Nu-s cel mai fin rimeur, dar eu,
zburătăcită-n vis,
de la oraş,
neeminesciană şi discretă,
nicicând în ritm trohaic,
poate puțin în iamb, ca-ntr-un șotron —
căci nu mai știu latina —
și-în orice caz, azi nimeni
nu m-ar (mai) premia...,
te regăsesc pe drumul pietruit.

Zorica, pentru prima dată, iată,
eu, străina,
îți voi străbate numele rătăcitor în șes
pe cărarea însorită
din cimitirul scund,
cu degetele săpând adânc în piatră rară
amintirea rugii tale,
pierdută-n cer,
în zorii zilei.

Glasul îngenuncheat
se face pasăre trecătoare,
tresărire şi strigăt în pustiu.

Cățeii împresoară
pașii
ce nu mai știu să caute,
de la facerea din nou a lumii,
sensul venirii noastre, astăzi,
pe pământ.

Brusc, soarele
și-a oprit toate umbrele-n mine.
Unde-mi mai sunt?

Aici,
se ridică o cruce
și-alături
sora ei.

Dragă moarte,
unde sunt ceilalți?

Câmpia cu fiare
aleargă vântul gemând
în vers flămând,
Mirele meu
târziu.

Și totuși,
viața din vorbele tale
are inima pietrei.
Și totuși, ea bate mătănii adânci
cu toate bătăile inimii tale
în cântec,
vers dulce
și-n clopot.

Zorica, ne vom revedea.
Câmpia aspră aleargă
pașii mei,
în vers alb şi în tămâie
arsă.


Zoricăi Lațcu, scrisă la mănăstirea Tudor, la începutul anului bisericesc, sub semnul Facerii lumii.