Sunt seri în care orașul se strânge în sine
ca o încăpere în care nimeni nu mai vorbește,
iar ferestrele par să-și țină răsuflarea.

Lumina felinarelor se răstoarnă pe asfalt,
aur tremurând în bălți deloc adânci,
iar undeva,
dincolo de ziduri,
o ușă se închide
cu liniștea rece și definitivă a iernii.

Stau în bucătărie cu mâinile înghețate
în jurul unei cești
din care am uitat să beau.

Afară, ploaia nu întreabă nimic.
Cade.

Peste acoperișuri,
peste mașinile adormite la marginea străzii,
peste umerii obosiți ai caselor,
peste copacii care nu știu
și nici nu încearcă
să se ferească.

Atâta timp am vrut să semăn cu ei.
Să rămân drept.
Să tac.
Să primesc totul.

Ca și cum puterea s-ar măsura
în câtă apă poți strânge în tine
fără să te frângi.

Dar în seara asta,
îmi așez palma pe geamul rece
și las frigul să mă atingă.

Văd cum respirația mea înflorește alb pe sticlă
și, pentru o clipă,
chipul meu dispare.

Să plouă.
Să curgă.

Peste tot ce n-am putut schimba.
Prin toate cuvintele pe care le-am ținut ascunse
până au devenit grele.
Pe lângă toate lucrurile pe care le-am dus cu mine
de parcă nimeni nu trebuia să vadă
cât cântăresc.

Să curgă la vale,
odată cu frunzele,
praful și resturile mărunte
ale zilelor prin care am crezut
că trebuie să trec frumos.

Să plouă.
Nu ca să șteargă.
Nu mai vreau să fie șters nimic.

Doar să înmoaie ceea ce s-a făcut piatră.
Doar să desfacă nodurile încet.
Doar să-i dea tristeții
un drum pe care să plece.

Iar dimineața,
când lumina va începe să se așeze din nou peste lucruri,
nu voi spune că m-am vindecat.

Nu încă.
Voi deschide doar ușa.

Strada va purta încă urmele furtunii.
Frunzele vor rămâne lipite de asfalt.
Pământul va mirosi a noapte și apă.
Iar mâinile mele
vor fi aceleași mâini.

Dar aerul va intra altfel.
Și poate că asta va fi de ajuns.

Fiindcă, în lumina aceea palidă de dimineață,
după ce ploaia și-a găsit drumul,
chiar și pietrele
își vor aminti
că pot respira.