Pământul mă poartă în cârcă,
dar și eu îl port pe cocoașa gândului.
Eu obosesc, dar el nu.

Între noi doi e o nescrisă punte,
o greutate ce se-mparte-n tăcere:
el ține trupul lumii pe frunte,
eu îi duc spiritul în nemișcare.

Sufletul meu nu-i munte,
ci e vulcan de soare.
Căci, de-l sondez, nu e stratificare –
trecutul din el explodează,
aruncând bucăți
pe care le uitasem.

Când lumea tace sub povara grea
și nopți eterne cad încet în zare,
din propria-mi topire nasc o stea,
în locul unui soare ce dispare.