De treizeci și cinci de ani pe calea sacră,
A unui Iluminism Transcendental,
Îmi pun pe tavă sufletul ce scapără,
Ca un potir din misticul cristal.

Dar marea școală, dincolo de minte,
Mi-a dat-o blânda Mamă-Natură,
Prin flori ce n-au nevoie de cuvinte
Și păsări ce în zboruri imnuri cură.

Iar arborii, bătrânii mei confunzi,
Îmi sunt de-o viață îngeri vegetali,
În trupul lor de lemn cu fiori rotunzi,
Ascund secrete și virtuți de regi feudali.

Ei m-au învățat înălțarea spre stele
Și dreapta rezistență în furtuni,
Când vânturile vieții, aspre, grele,
Veneau peste pământ ca niște nebuni.

Rămân neschimbătoare-n fața lumii,
Cu rădăcini în lut și fruntea-n cer,
Purtând în suflet tainele naturii,
Ca pe o nestemată din mister.