De ce ascunzi tu, chip de lut,
Tu nu ştii oare că-s tăcut
Şi am făcut cu moartea o prinsoare?
Când cad din arbori frunze-n tremurare,
Eu simt că tot ce-a fost e un trecut,
Iar dincolo e liniște și soare.

Se cerne bruma peste vii și morți,
Pădurile își leapădă veșmântul,
Iar eu, trecând prin marile-i porți,
Îmi las în urmă numele și gândul.

Iar corpul meu, din humă veche frânt,
S-o risipi sub somnul lung de gheață,
Mă-ntorc supus în matca din pământ,
Căci moartea e doar umbra de la viață.