Iată prima fractură în trupul lumii:
Adam strânge în gât un rest din fructul oprit,
un nod crescut din vinovăție,
ce-a îngropat în țărână
ecoul legii divine.
Pe gâtul Evei, ca un rever de umbră,
șarpele viclean își împlinește sentința:
inel de solzi reci, încolăcit pe arteră,
își înfige colții adânc,
otrăvind Edenul. 

Aceasta-i pata grea pe pânza Genezei,
un val de smoală curs pe glia cu spini,
ce îmbibă lutul reavăn
cu negrul nopții,
pregătind în tăcere
secunda primei pierderi.
Din carnea Evei, frântă de venin,
se desprind două ramuri din sângele lumii:
Abel, jertfa curată, prăbușit în țărână,
și Cain, rătăcitul,
cu semnul de plumb pe frunte. 

Dar pânza se întinde, iar timpul nu stă.
Priviți bulevardele pline de mândrie:
prin temple și ziduri stropite cu ură
trec miliarde de oameni,
dar sunt aceiași doi, în haine poleite.
În el - un altar de cuvinte,
un sunet de clopote la porțile nopții;
în veșnicia cordială a lumii,
semințele mărului au rămas.
Din ele crește, rodnic, câte-un pom în fiecare,
cu rădăcini în țărână și ramuri spre cer. 

Eva își ascunde sub gulerul de blană
cugetul amorțit și sufletul sfârtecat.
Își strânge peste piept eșarfa de mătase,
cu noduri ca niște zale,
să-și oprească laptele de mamă,
cu gust de pelin și de sânge.
Și totuși, Dumnezeu a spus:
„Creșteți și vă înmulțiți!”
Iar ea, purtându-și cicatricea,
a desfăcut pântecul către veacuri
și a zămislit viața
din propriul potir al durerii. 

De-atunci, în fiecare dintre noi
se ascunde un Adam și o Eva:
el, cu vina începutului,
ea, cu durerea nașterii,
amândoi purtând mai departe
porunca dintâi.
Și lumea se naște iar și iar,
din aceeași plagă deschisă,
ca și Edenul, pierdut odinioară,
ar încerca, prin fiecare prunc,
să-și amintească
drumul înapoi spre lumină.