omul a tot mers înainte

cu rucsacul uzat,
plin de umbrele celorlalți.

Fiecare pas al lui
le părea o rătăcire,

ca și cum ar fi știut
încotro nu trebuia să meargă.

Din când în când
scria câte un cuvânt

și-l lăsa în urmă.

În gura celorlalți
cuvântul ajungea străin.

El mergea înainte
privind la ei.

La picioarele lui,
un șir de furnici
îi tăia drumul.

S-a oprit.

Furnicile
știau drumul.