Prea mult adânc ai pus în mine!

Atât de mult încât, pentru a crește,
Nici nu-mi mai pot închipui un mâine
Ori altceva care prin mine, cel de ieri,
Ar înflori și-n sâmburi aș purta
Ca ceea ce mă întregește!

Atât de mult adânc în mine simt!

Cu cât îmbătrânesc îmi pare că devin,
Din vârful muntelui ce-mi crește-n mine,
Pârâu și râu și fluviu ce mă poartă
Spre marea care mă așteaptă.

Nicicând nu mi-am imaginat că pot
Să strâng în mine tot adâncul tău!

Însă, acum, când simt că-n jur
Mi se deschid prăpăstii
Ca-într-un hău...

Abia acum, cu-adevărat, în gol,
Acolo, unde e adâncul fiecărui gând,
Cuvântul pe care mi-l închipui
Îl trag cu ciuturi să-mi adap
Setea din strălucirea lui.

Din pântecul fântânii
În care nu încap.

Și mă întreb: „De cât adânc
Este nevoie spre a putea afla
Cum trebuie să fie fiecare strop
Al cărei zvâcnire, însetat de tine,
Îl sorb mereu golind ceva
În adâncul din inimă
Ca pe un altceva?”

//

Îl sorb mereu scoțând ceva
Din adâncurile inimii
Ca pe un altceva?”