E astăzi asfaltat drumul ce face
semn porții să-l urmeze.
Dar eu tot mai văd pașii strămoșilor mei
înfundați în pulberea anilor.
Și-i mai aud mestecând câte o sudalmă
Pe lângă carul ce se vaită sub povara
unui timp adormit.
Dar aud și cântul cosmic al celor bolnavi de râu,
striviți sub roți de timp.
De parc-ar trece carul pe un drum asfaltat
cu plante.

Și-n urma lor rămâne doar un ecou stingher,
O dâră de lumină ce s-a urcat la cer.
Adorm în glia sfântă strămoșii din povești,
Iar pașii lor dau tonul tristeților cerești.

Se-ntoarce-a lumii roată și totul pare nou,
Dar codrul cel de veacuri mai poartă un ecou,
Căci sub asfaltul rece, adânc și nevăzut,
Mai bate încă inima timpului trecut.