Doamne, oprește-Te o clipă lângă cei ce tac,
Lângă inimile care dor, dar nu mai știu ce să fac.
Sunt oameni ce duc greul singuri, fără glas,
Cu lacrimi ce cad pe dinăuntru, pas cu pas.

Tu îi vezi când noaptea îi apasă greu,
Când nu mai cer nimic, nici ajutorul Tău.
Când spun „sunt bine” cu vocea frântă-n piept,
Și-și ascund durerea, sperând să treacă drept.

Doamne, mângâie-i acolo unde nu ajunge nimeni,
În locul unde sufletul obosește și se teme.
Șterge-le plânsul pe care nu-l vede nimic,
Și ține-i în brațe când totul devine prea mic.

Sfinților buni, stați lângă ei în tăcere,
Când nu mai au putere nici pentru durere.
Spuneți-le încet că nu sunt slabi că plâng,
Că și inimile curate uneori se frâng

Rupe, Doamne, lanțul tăcerii ce-i doare,
Și dă-le curaj să spună ce nu mai au suflare.
Trimite-le o mână, un om, un cuvânt,
Să simtă că viața nu i-a uitat pe pământ.

Și dacă nu pot încă să vorbească, să ceară,
Fii Tu vocea lor blândă, în noaptea amară.
Dă-le eliberare, dă-le pace și rost,
Și fă din suferința lor un început, nu un cost.