Pupăza cea migratoare,
Venită din depărtare,
S-a lăsat lângă un copac,
Atrasă de un mic gândac.
Și, privind trunchiul bătrân,
S-a gândit: – Am să rămân.
Copacul e un stejar gros,
Îmi fac cuib că-i scorburos.
Dar mai sus, tot în coroană,
O veveriță maro în blană
Vrea culcuș să își facă
În același loc, sub cracă.
Și i-a spus cu răutate:
– Mergi de aici, în altă parte!
Fugi, să nu te prind de coadă,
Că te las pe loc schiloadă!
Veverița neînfricată,
Văzând că e amenințată,
I-a spus totuși, să știe:
– Ce dorești este o prostie!
Vrei să te bagi peste mine?
Fă-ți alt cuib, căci e rușine?
Pupăza, venită în forță,
Pornită rău pe harță,
S-a infoiat spre veveriță:
- Am pe cap o coroniță!
Veverița, cum nu e proastă,
I-a zis: – Ce ai tu este o creastă.
– Nu te lăuda mereu,
Ciocul mic, prea ai tupeu!
Nu pot să stau lângă tine,
Zici că ai bălegar în pene
Și în lume e o rușine
Să ai miros urât în haine.