Luneta cu care mă
adâncesc în trecut
sunt ochii.
Timpul o încețoșează.
Topesc o lentilă și
dau peste alta
și alta,
până ajung la ochii
copilului.
Ei sunt deschiși
tuturor minunilor
lumii
și-mi varsă în suflet
o încărcătură indestructibilă.
Ei zboară ca două păsări
de-acasă până la școală,
fulgeră deasupra lacului
și se încurcă printre
firele de iarbă.
S-ar opri în parc,
dar nu e timp de pierdut:
trebuie să ajungă în bancă,
în sala de clasă
cu miros de motorină.
Uneori lasă în
bancă niște falsuri,
iar ei se întorc pe drumul
pe care au venit!
Mulți alți ochi fug
pe fereastră
și se așază ca un stol
de vrăbii
în teiul de la geam,
iar de aici privesc
împrejur.
Își scutură aripile
de praful alb de cretă,
își iau avânt peste acoperișuri
și zboară printre ani,
tot mai sus, tot mai departe,
până când, osteniți de zbor,
se-așază iar, ușor,
chiar aici,
în spatele lentilelor mele.

Și-atunci, prin ochii lor,
începe iar copilăria,
iar timpul, rămas fără putere,
îmi dă înapoi lumina
primei mele zile.