Sunt bărbatul care n-a știut să plângă.
Am luat tăcerea drept demnitate
și am purtat-o ca pe un costum bun
la toate înmormântările mele.

La masa decenței
am lăsat un scaun liber,
să mă așez când lumea
se va opri din alergat.

Lumea nu s-a oprit.
În fiecare zi pare mai rău.
Bisericile sunt pline
de lumânări aprinse de atei vopsiți,
iar îngerii și demonii
au uitat că sunt dușmani
și fac revelioane împreună.
Dumnezeu, uluit,
a hotărât să nu mai intervină.

El privește și nu înțelege...

Scaunul e încă gol.
De ce?

Poate nu mai cred
că celelalte sunt ocupate
de oameni asemeni mie.
Poate, după atâtea umilințe,
decența a ajuns să însemne
stingere de sine.

Atunci eu sunt sau nu mai sunt?
Iar dacă nu mai sunt,
de ce mai este nevoie de acel scaun?