Nu suntem decât o bănuială a aerului
că ar putea avea, pentru o clipă, margini.
Stăm în picioare ca niște silabe nepronunțate,
ținându-ne cu greu de propriul contur
ca să nu cădem înapoi în sunet.

Privește-mi palma:
ea nu atinge lucrurile, doar le amână dispariția.
Între piele și lume
crește o tăcere atât de subțire,
încât nu o poți tăia nici cu privirea.

Iar când ne vom desprinde din contur,
nu va cădea nimic în urma noastră —
doar aerul va rămâne ușor îndoit,
ca o îmbrățișare care își mai caută încă trupul.