Lumina mușcă frânghía clopotului nopții.

Răsuflări izbucnesc în lubrice pipăiri,
jucându-se cu un Ahriman
închis într-un balon de cauciuc.

S-a uscat măduva din oasele gândurilor.

Arípi scârțâie, vrând să zgârie
neliniști anchilozate.

Cel mai puturos sânge ar vrea să hrănească o floare.

Miriapozii cei mai scârboși
se visează desăvârșite podoabe într-o coroană.

Ghilotina frunzelor putrede
încearcă să descăpățâneze
țipetele pierduților cocori.

La schitul lenei
lacrimi nevolnice zac:
jupuite, zdrelite, ciozvârte roase de ciuma turbării.

Fumul s-ar dori atât de cretin
încât să se stranguleze singur.

Puroiul umblă după-un coșciug
să-și îngroape vocea atrofiată
iar sicriul, viclean, îi dă cu tifla, ascunzându-se:

-Caută, caută mereu! Tot nu mă vei găsi!

Și totuși, atât de mult ține la acea relicvă, încât nu poate renunța:
ea e fiica lui,

Născută fără mamă.