NOAPTE DE CRÃCIUN

A fost odată-o iarnă într-o țară, în care toți voiau să facă bine, să fie Moș Crăciunul care ține, în daruri multe lumea, lumea-ntreagă. Să uite toți că au și ei familie, să uite toți că au și ei probleme, să dea ce au mai bun de dat, poeme, sau bani, sau cozonac, sau rugăciune, la câte-un amărât de om, pe lume.
Si dat-au unii premii celor care, erau superdotații din născare, uitați, e drept, de toți, fără de nume. Și dat-au unii premii celor care se tot rugau să fie bine-n lume. Și dat-au unii premii celor care erau bolnavi, n-aveau medicamente, și viata lor era, eminamente, prea dependentă de-o banală moarte. Și dat-au unii premii, chiar, de gală, pentru o vorbă scrisă ce mângâie, câte un om bătut precum un câine, ce zace-n drumul zilei lui, de mâine. Și unii-au dat, la alții-au dat, o pâine.
Și prea mirare i-a cuprins pe toți, din țara iernii, că întregul bine, de mic ce-a fost, nu se vedea, prea bine. Și la sfârșit de tot, când cădea seara, veni un om, sau poate, Moș Crăciunul, și s-a dat el, să uite toată țara, că Binele nu este decât Unul. Atât avu și el de dat: pe sine. Atât ceru: tot răul de pe lume.
De-atunci, mă-ntreb, de ce nu se ajunge, când omul este viu, și tot primește, ce i s-a dat tot ce ceru, cerește, de ce rămân bolnavii pe afară, de ce rămân bătrânii pe afară, de ce rămân copiii pe afară, de ce rămân și oameni pe afară, și mușcă răul din umila lor povară?
E noaptea-n care a venit Crăciunul, și-a dat ce a avut mai bun, dar ei, sărmanii oameni au fugit de el, și ca pe haine-au împărțit tot Bunul. Și nu se-ajunge binele din el.