dogoarea sufletului mă înăbușă,
mă arde, de parcă-n iad
s-ar fi încins în golul
de necuprins al disperării,
cu fiecare clipă stinsă rugul
se-aprinde mai mult
și ard, și plâng
dar lacrima-ntețește flacăra
și vântul din suspine la fel,
ce soartă! ce chinuri!
mai vreau aer?
vreau să mă închin!
Doamne! astupă groapa aceasta,
îngere! nu!, nu vreau să vin
acum, așteaptă!
vreau să mai deschid fereastra
odată, să văd,
să strig,
of!, nu e nimeni afară,
nu mă poate afla nimeni,
degeaba!, hai!