a existat cîndva dar totuși nu demult, de rasă
elitară o prea frumoasă piatră.
din toată viața ei milenară
cu o experiență de doi bani, se îndrăgosti de o floare de lotos.
și ea mîndră cum era, căci în piatră tot piatră zace,
i-a mărturisit doar mîlului care-i despărțea:
....”desigur, nimic serios, o simpatie banală”...
realitatea însă era că piatra visa să ajungă-n apă
și să mai poată și pluti.
mîlul, ce putea, doar să mai spere
la vreo ploaie
(să nu se usuce de tot)
nu a putut nici să-i răspundă de căldură.
dar vara trecea, și micuța piatră
începuse să conștientizeze
eternitatea absurdă a materiei sale.
lotosul se usca. și ea i-a strigat de pe mal(în șoaptă):
„am fost eu, cea care te-a admirat, o viață de-a ta
de scurtă durată,
dar voi fi cea care te va adora o viață de-a mea
doar să accepți o clipă de fericire.”
ploua.
șuvoaie.
piatra se lunecă și mîlul tot milos o împinse spre centru.
ea se înecă, și așa și așteaptă
minunea împietririi cadavrului de lotos...