Doar el m-ajută să trăiesc
când scriu ce simt și e născut
în țara-n care locuiesc.
Nu-l uit cum alții au făcut.

Parc-aud de la fereastră
pământul străbătut de mit:
plânge Dunărea albastră
pentru strămoșii ce-au murit

iar munții se încovoaie
sub povara timpului uns,
prezentul e biată ploaie
în roșiaticul apus.

Mai am pământul strămoșesc
și prin vene-mi curg cuvinte
spre Tatal nostru cel ceresc:
sângele nostru nu minte!