Nimeni nu mi-a zis: vino!
Nimeni, dar absolut nimeni n-a ridicat
vocea și
n-a strigat în urechea mea.
Și, iată: am venit, fără a ști dinainte
că voi veni, fără a avea vreo
știință, ori vreo încântare
despre venirea aceasta,
despre menirea aceasta.

Nimeni, chiar nimeni nu mi-a zis: pleacă!
Nimeni nu a țipat astfel în urechea mea
cealaltă, nimeni; dar iată: am plecat,
știind că trebuie să plec,
cântându-mi aceasta, mie însumi
de mai multă vreme, știind,
din cărți, că a pleca este să mori puțin,
dar neștiind că această plecare,
că plecarea aceasta va fi
altceva decât moartea, decât
oboseala ei inutilă, decât gustul ei
dulce-amar și veșnic, plictisitor de etern.

Și nici nu mai știu, dacă
întâi am plecat și apoi am venit, sau
altfel a fost.

Nu mă aștepta nimeni, dar absolut
nimeni. La gară nici flori, nici fanfare,
din cele care petrec pe cei morți,
nici câini vagabonzi, numai eu
îngrozitor de pustiu în acel
pustiu de oameni, " singur sunt,
Doamne, și pieziș" - cum zicea
poetul care fugise de-aici, după ce
vai, se născuse; și n-a mai venit
înapoi, decât ca să-și vadă
propria sa statuie, umbrită, vai,
de marele infinit, deci de moarte.

Nici n-au cântat de trei ori cocoșii,
când m-am lepădat de mine, desigur
spre a mă ști, desigur, ca să mă aflu
așa cum n-am fost și nici nu credeam
că aș putea vreodată să-nvăț a fi
și nu a muri, mai ales spre nu a muri.

Erau acolo de mult și sărutul, și taina,
tăcerile toate și aripi măiastre
încremenite în zbor, era, desigur înaltul
în dulcele târg,
în dulce târgul acela din sud.