Dragostea mea cu rochie de far albastru,
eu îți sărut obrajii și febra lor în care
cu tainice plăceri lumina doarme.

Iubesc și plâng în hohote. Sunt viu.
Inima ta e-acest Luceafăr cu veșnica durată neînvinsă
care se rumenește înainte
de-a întrerupe lupta Constelațiilor.

În afara ta, fie ca trupul să-mi devină vela care alungă vântul.

I.

În urna timpurilor secundare
Era de cretă pruncul pe cale de-a se naște
Și mersul despicat al anotimpurilor
Adăpostea cu iarbă neștiutul.

Cunoașterea divizibilă
Zorea cu ploi torențiale primăvara.
O mirodenie locală
Sporea lungimea florii apărute.

Comunicare crunt batjocorită,
Scoarță sau chiciură depuse;
Aerul învestește, sângele ațâță
Și ochiul face taină din sărut.

Dând viață drumului deschis,
Veni vârtejul la genunchi;
Și-acest elan, al lacrimilor pat
Cu el se reumplu, dintr-o bătaie.

II.

A doua scoate-un strigăt și evadează din
Albina ambiantă și din roșcatul tei.
Ea e o zi de vânt neîntrerupt,
Zarul albastru-al luptei, pândarul zâmbitor
Când lira lui rostește: “Ce vreau, se va-mplini!”

E ceasul să se tacă
Să se devină turnul
Râvnit de infinit.

Cel ce pe sine se vânează fuge de casa lui fragilă
Vânatul îl urmează acuma fără teamă.

Lumina lor e-atât de-naltă și sănătatea lor atât de nouă,
Încât cei doi care se duc fără să-nsemne nimic deosebit
Nu simt cum îi aduc din nou surorile la ele
Cu-n lung căluș, călușul de cenușă, pe albele păduri.

III.

Acest prunc purtat pe umăr
Þi-e povară și noroc.
Tu, pământ în care arde orhideea înflorită.
Nu mi-l obosi de tine.

Rămâi floare și hotar,
Rămâi mană, rămâi șarpe;
Ceea ce himera strânge
Nu stă mult în adăpost.

Piară ochii făcuți altfel
Și cuvântul ce descoperă
Rana care se târăște la oglindă, e stăpâna
Celor două văgăuni.

Umărul, cumplit se cască;
Mut, vulcanul se ivește.
Tu, Pământ, pe care crește aruncând luciri măslinul.
Totul piere și devine trecere.