Orbecãind pe strãzile pustii ºi-ntunecate,
Mã pierd prin deasa ceaþã a-naltului vãzduh,
Privesc nedumerit în jur ºi sper, cã poate
Ai sã apari în orizontul nevãzut, aceeaºi tu.


Cãci altfel, doar ploaia rece ar mai putea tãia
Perdeaua unei ceþi profunde ºi tulburãtoare.
Aº vrea sã fii un fulg ºi vântul sã te ia
În zborul sãu, sã vii din nou mângâietoare,


Acolo unde, te aºtept de-o viaþã acelaºi eu.
Mergând în gol pe strãzile pustii la nesfârºit,
Fiind orbit de felinare ºi rãsuflând cu greu
Speranþa ºi visul meu ca într-o zi sã fi venit,


Din nou pe strada mea ºi-a viselor de vis în care
Ai apãrut fãrã sã ºtii c-ai fost ºi vei tot fi
Motivul de durere al unei inimi triste, a cãrei zare
Pluteºte eclipsatã, pânã când iar vei rãsãri.