plutind cu un surâs
ce nu-nsemna nimic
pe norul de fum al inutilității
ca o albină
căzută în mări
de voluptăți dulcegi amare
ruptă de stup
de acea unică menire ce o avea
cu suflet spulberat
din lipsă de a putea iubi
stranii voci m-au îndemnat
ca să privesc cu ochi pătrunzători
ce e sub densa ceață în care alunecam

era doar vid

nimic care să-mi semene
să fie viu pe înțelesul meu

ceva pietrificat care fusese
poate
candva viată am întâlnit
și am încercat să ating
parte din trupul meu alunecând
spre nu știu ce adâncuri

durere n-am simțit
ci doar pustiul
care m-ademenea mai mult
să pierd mereu câteceva din mine

atunci mi-am amintit ce e iubirea

pământul deci era aproape

stăteam la răspântie
așteptând vârtejul care să aleaga
unde să ajung