Născocesc,
nimic nu micșorează
taina cuvântului,
gândul meu temător
de a nu nimicii înțelesul.

Mângâi ecoul firav al vorbelor,
dimineață de floare a rostirii.
Scald în lumină albul tăcerii,
sărut tandru sensurile
ce ar putea să ucidă.

Ninsoarea mă încarcă
cu orhidee albastre,
învăț pe dinafară
alfabetul uitării.
Privesc tulburată
lacrima pustiului,
ochii îmi sunt scăldați
de neînțelesuri.

Cerneala urmeză cuminte
conturul cuvintelor,
sunt copleșită de puterea
semnelor.

Adun în palme
un bulgăre de zăpadă,
umbra păcatului meu
fragil echilibru.