Prin lumina difuză, nimfe obsesive
ÃŽn dansuri dionisiace, aduc omagiu
Unui suflet blamat, unei minți parșive
Ce țipă obosita, înnăbușită, sublim carnagiu.

Râzând nevrotic, pășește pe arcușul întins
Rătăcind prin albastrul ierbii uscate,
Se lasă pe spate în tabloul pe care a nins
Și deschizând ochii văzu albele halate.

Deschise gura eliberând asonanțe asurzitoare
Iar ochii zâmbeau in ritm de vals,
Tăcerea lui năștea poezie înălțătoare
Privind pe geamul sanatoriului la asfințitul fals.