năpădesc
mie însumi între brațe deschise
orizontul mă strânge fără milă de gât
norii – carpiene de olar metafizic –
îmi frământă inima
înlutită frumos în urât

fulgeră sânge
râme albastre
mi se strâng în creier aproape duios
inelat peste glezne
ca un duh fără aripi
înierbit îmi e cerul
primăveri de vâscos

de te-nstrăinează
orice loc
sau nimic
în lume
nu-ți mai place
este semn
că altul
s-a născut
în curând
din lume
vânt
îți face

cioburile-ți
vor dormi
destul
într-un beci
de casă părăsită
o nălucă
de urcior
de os
va tânji
la forma
ne-mplinită