Mi-as dori sa-mi umplu sufletul
cu mila si speranta si uitare,
sa-mi cufund mintea istovita
in apa dulce a iertarii,
sa pot fi milostiva
cu durerea care picura
stropi de lacrimi in inima.
sa pot prinde speranta in zbor
si sa o tin acolo, nemiscata,
fara a-i da drumul
amagindu-o ca e locul aici.
sa uit departata amintire
a iubirii, a milei si-a sperantei.
dar tot ce-mi raman sunt lacrimile
care curg siroind prin suflet,
fara a mai putea visa la
speranta de a uita visarea.