Nu mai pot să privesc razele lunii scăldate in mare,
Si nici asfințitul ce lacrimă in nisipul din zare,
Mi-aș dori ca pământul să fie pe apă,
Să pot să-nțeleg de unde se-adapă.

Cu soarele-n păr și rouă pe buzele arse,
Arse de vînt și stinse de focuri și stoarse,
Nu pot să privesc orizontul lăsat de ardoare,
Și nici nu pot iubi in vis o amintire in soare.

Furia privirii blajine se-agață de cer,
Și nu mai am vreme la ploaie de stele să sper,
Altarul de sânge seninul pe umeri il duce,
Nu pot să privesc amurgul ce pare iar dulce.