Strivesc sub talpă crengi de aramă,
Și locu-i pustiu-așa il stiam,
Nouri de ceață firav iar mă cheamă,
Si-n noapte lumină morbidă mai am.

Și luna apare ca sceptru de raze,
Pictat e tabloul ce-l aruncă-n mare,
Și trestia mută apare in oaze,
Șuvița pletoasă ce lacrimă-n zare.

Tovarăș mi-e noaptea ce soarbe pământul,
Etern mi-e abisul ce-l calc ca o scară,
Și veșnic e paiul ce poartă cuvântul,
Ce pe-aripi de vânt liniștit parcă zboară.

Prin noapte colina se-nneacă in nisip,
Smaraldul se sapă in piatra din gropi,
Și nopților lacrimi atât le-au lipsit,
Să scurga din ele frumoși și mici stropi.

Prin noapte se leagănă luna cu marea,
Și liniștea-și pune amprenta in vise,
Și-oceanul se-ntoarce tot in zarea,
In care focul naște flăcări stinse...