I

Am găsit metafora pierdută aseară…
(Mulțumesc celor care au uitat să ducă gunoiul!)
Era mucegăită pe-alocuri.
Chimia aceasta este atât de neputincioasă…
Oare de ce și frumosul putrezește???
Până și non-materia trebuie să suporte
Aceleași canoane ale descompunerii.
Totul este relativ, de la Mendeleev până la Socrate.
Acum am două mâini…
Mâine, la apelul solemn,
Îmi va fi mai ușor să mă culeg
Dacă îmi voi auzi numele.

II

Iată-mă util…
Ieri am ajutat să crească un fir de iarbă,
Vreo două săptămâni șobolanii
Nu vor mai ști ce este foamea,
Cu ce cade de la masa stăpânilor
Se vor hrăni slugile,
Din tâmpla dreaptă a crescut un salcâm…
A fost păscut și el odată cu smocul de iarbă.
Nu are rost să spun unde am ajuns
După ce am rotunjit burțile prietenilor…
Sunt însă acasă
Și de va fi nevoie de un Adam,
Voi accepta pentru ultima oară
Să mi se răstignească lutul.

III

Nu am știut niciodată cât pot fi de alb
Și nici nu mi-a trecut prin cap
Să îmi număr măcar coastele.
Acum mă cunosc pe dinăuntru:
Știu câte măsele stricate am,
De ce șchiopătam când era vreme rea,
Și pe a câta falange a degetului
Purtam verigheta.
În tibia dreaptă și în craniu
Nu mi-a intrat nici o carie…
Mi s-a desfăcut mandibula -
Ultimul cuvânt pe care l-am spus
A fost ,,apă”…



Doar picioarele mi-au rămas în poziție de ,,drepți”-
Pentru că în sat nu mai este nici o vrăjitoare
Să-mi fure piedica.
Înainte de a muri am privit o icoană…
Din vertebre, mi-am făcut un șirag de metanii,
Mă rog și aștept o sâmbătă a lui Lazăr
Să pot redevin același tot relativ.