Cei care îmi împodobesc
întunericul cu coarne
par cocoșați de apăsarea
apei grele învolburând înșelăciunea
un drac mă exilează
în visul de apoi
și îmi fumează putința
până la mucul impregnat
cu nicotina neînceputului
o îndoială se descompune
în spațiul unui “nu știu”
ce degradează incertul “știu”
cei care îmi sluțesc fizionomia
misterului crescut ca o pădure luxuriantă
cad pe frunzele altoite cu fantome
departe, în apropierea infinitului
o carte se deschide în noapte
din ea se împrăștie cuvintele
în care încap eu asimetric
și tu – iubire divizată
în simetrii nesfârșite.