Îngerii n-au aripi,ei au inimi,
cu nas roz de acadea
din floare scurată,
care zboară pretutindeni
acolo unde un om îi cheamă,

Acolo unde cad odată
o mie de flori albe,
pe rana ca pieptul
cresc lacrimi ochioase
ca inima unui îndrăgostit.

O voce burtoasă ca spațiul
mă inimă pe creștet
și-mi spune:,,să cazi
spre țăța vacii în genunchi,
să te ridici,să cazi spre înălțare

De o mie de ori odată
spre vărful ierbii,
spre verdele solar,
s-auzi cum rămurește
ziuă deflorată în ninsoare.