Iubite de mine sunt crucile mele, umile sub clarul de zi.
Un bun simț ancestral, un estetic trecut, valorează banalul din noi,
când strivim o castană, când privim o icoană, ni se pare viața de-apoi
acum, aici, departe de ziua incertă, ascunsă-n granit, metal și ardezii.

Colonade rigide spre cer, nu cer decât mila divină; e oare o vină
în glasul strunit, anorganic și oblic un băț aruncat spre axa cerească?
… Doar ele, și albe și negre, crăpate și noi, cu glas mut, îndurare cerșească
pentru morți, pentru vii, de-a valma rugăciunea lor împietrită să vină.

Geometrie apusă, umană absență, opusă prezenței ecou,
înc-odată pașii ne poartă, o poartă, un gard, nimeni prezent în absență nu e,
dar îi spun luminii celeste: crucile-s suflete ingenue
ce vin peste noi, ne străpung cu emoții ele-s o poartă pentru sufletul nou.